Ce zici de o plimbare?

Mi-au plăcut dintotdeauna maratonurile. Să le urmăresc dintr-o parte şi să particip. Când eram la liceu, profesorul de cultură fizică nici nu mai trebuia să-mi ceară acordul: eram cap de listă. Atunci şi slăbitul îl vedeam ca pe un maraton: o provocare ce implică pregătire fizică, morală, ieşire din cunoscutele „zone de confort” în care îmi era bine. Ca o cursă ce durează cu tot cu pregătire şi participare x zile, slăbitul era un maraton constant pentru mine.

Ia nişte gânduri de ieri, din adolescenţă…

Azi nu mi-aş dori să-mi cântăresc mâncarea sau să mă abţin de la careva plăceri gustative, să beau pentru că trebuie să suplinesc cei 2.5 l de apă, să merg la sală pentru a porni nişte arderi sau pentru a-mi modela corpul. Azi nu mai forţez aceste lucruri, pentru că mi-am învăţat lecţia ca o elevă disciplinată. Orice schimbare pe care mi-o propun, o fac liniştită, cu mare dragoste faţă de mine şi plăcere.

Mă tot gândeam pe-aici… ce-ar fi dac-ai merge cu mine la o plimbare?!

În dreapta un copac, în stânga o casă, înainte drumul. Nu se ştie cât e de lung sau scurt, dacă va fi ploaie sau soare, cine ne va ieşi în cale, însă cu singuranţă e o mare provocare drumul ăsta.

Mai mare decât toate maratoanele tale de până acum...