Azi îi sunt recunoscătoare...

Astăzi mama se bucură…

Iar eu mă bucur c-am prins în această zi a mă bucura J

Ani la rând, pe 14 mai îmi făceam ”bilanțul vârstei”. Nu știu dacă am ratat vreun an în care să nu-l fi făcut. Era cam lung, pe 2 pagini:

1. Ce am reușit
2. Ce n-am reușit
3. Lista de sarcini pentru la anul

La nereușită mai tot timpul era o frază: ”Nu am greutatea de 52 kg” și în acest sens, de ziua mea eram tristă. În lista de sarcini pentru la anul era scris cu roșu și vopsit în verde: ”Să am greutatea de 52 kg!”. Mulți ani o tot repetam, pentru că era scoasă din visele mele despre suplețe. O singură dată această frază n-am scris-o… atunci când am avut 49 kg. În schimb alta i-a luat locul: nu sunt suficient de feminină, va trebui să merg la sala de forță. Tot nemulțumită…

Relația mea cu corpul și mâncarea s-a format în copilărie, ulterior dezvoltată în adolescență. Am tot luptat cu mine și cu kilogramele pe care le vedeam în plus, am tot trecut prin încercări de a atinge greutatea dorită. Curele de slăbit nu prea se lipeau de mine, însă celelalte metode le foloseam cu regularitate: ceaiurile de slăbit, mâncatul până la 18:00, arzătoarele de grăsimi, procedurile corporale și aerobicul. Obsesie, pedepse, nemulțumire, comparații, biciuire și tot felul de dezechilibre, condimentată la greu cu dependența de zahăr.

Am avut și o perioadă în care corpul meu era perfect având chiar 2 copii. Eram instructor de fitness-aerobic și totuși eram nemulțumită. Îmi amintesc că m-am înscris la o sală de forță cu antrenor personal și când am rugat un alt antrenor să mă fotografieze, să am poze ”până la…” el mi-a zis: ”frumoasă lucrare, în cât timp ați reușit să vă remodelați atât de bine?”.

Lupta cu sine s-a intensificat atunci când am devenit nutriționist. Credeam că trebuie să fiu perfectă, un model de urmat și nici nu știam ce va urma… Cred că de la atâtea presiuni + lipsă de somn de la noua activitate + fricile și incertitudinile pe care le aveam în afacere, am deraiat.

Au început tulburările alimentare…

Le-am recunoscut imediat, eram conștientă. Nu am stat pe loc. 3 ani am schimbat 3 psihologi, inclusiv din România… le mulțumesc fiecăruia în parte pentru descoperiri. În special îi mulțumesc Anei – doar ea a știut cu dibăcie să-mi explice că în momentele de mâncat compulsiv eu eram un om ca oricare altul, neputincios. Tare mă mai biciuiam cu frazele: ”Cum așa? Sunt nutriționist! Oamenii cu mine slăbesc – 12-15 kg în 10 săptămâni, iar eu nu mă pot ajuta?!”.

Azi mă accept în sfârșit...

Au fost niște ani grei. Episoadele de mâncat compulsiv îmi aduceau kilograme în plus, iar eu luptam greu cu ele. Asta înseamnă bulimie – diverse măsuri constant întreprinse pentru a scăpa de mâncarea consumată. Eu am ales sportul!

Toate articolele pe tema slăbitului au fost scrise în cele mai mari frustrări, dezamăgiri care veneau peste mine după episoade crâncene de mâncat necontrolat. Ele se repetau în diverse perioade în care eu simțeam neputință, lipsa încrederii în sine, vulnerabilitate financiară, gol, lipsă de iubire. Le acutizau nopțile nedormite, inclusiv weekendurile lucrate și oboseala cronică. De multe ori îmi ascultam clienții și înțelegeam că e grav ceea ce se întâmplă cu mine.

Am început a studia psihonutriția – relația omului cu mâncarea. Am înțeles că fiecare al 2-lea om suferă în tăcere sau nu știe că îl vizează. Și nu contează meseria, vârsta, statutul social etc. Oamenii devin obsesivi, pedepsindu-se în continuare cu surplusul sau lipsa mâncării. În acest caz nu te ajută nicio dietă sau regim. E timpul să te cunoști!

Astăzi sunt împăcată cu mine și pot scrie.

Am acceptat că nu pot avea picioarele lungi de 2 metri pentru că doar 1.62 m înălțime am de tot.

Și talie 60 cm n-o să pot avea vreodată pentru că am o altă formă a taliei.

52 kg nu știu dacă m-ar prinde bine, poate în copilărie da.

Dimineața am urcat pe cântar (am uitat ultima oară când am făcut-o).

Mi-am acceptat cele 60.7 kg la cei 37 ani.

Ce greutate corporală voi avea la 38 ani habar nu am, însă intuiesc că una perfectă. În perfecțiunea mea.

Azi însă îi sunt recunoscătoare corpului meu pentru câte le-a îndurat.

Azi îl eliberez de cea mai mare povară. De azi întenționez să îi ofer liniște, iubire și plăceri J