Nu e rușine să mănânci

O fobie socială la moldoveni: mâncatul în fața mai multor oameni sau în fața unei singure persoane.

 "Nu pot mânca gustarea pentru că la serviciu suntem mai mulți într-un birou și nu e frumos"!

 "Cum să mănânc din caserole? Vor râde toți de mine"!

"Decât să mă vadă cineva mâncând mai bine mor de foame".

...de la fiecare a doua persoană aud o varietate de argumente.

 Mâncatul în public pentru unii oameni înseamnă teamă, frustrare și chiar agonie, fiind vorba de o fobie în toată regula.

 Se pare că e vorba de o nevroză legată de mâncare, corelată cu imaginea negativă despre propriul corp. Nu m-am gândit vreodată că de la teama de a nu arăta ridicol și de a te păta cu vreo bucățică de ceva se poate ajunge până la a suferi de foame. Totuși oamenii pe care îi întâlnesc, îmi confirmă asta.

 Moldovenilor le este rușine să mănânce în fața ”lumii”. În ospeție abia ciupesc, în parc iau o gustare doar după ce se conving că nu e nimeni, la serviciu așteaptă ora prânzului ca să rămână singuri în birou etc. Ce fel de regim alimentar, în astfel de condiții?

 Poate nu am dat importanță acestui subiect, însă el ne dă mari bătăi de cap atunci când ne dorim sănătate și un corp armonios.

 Până la urmă hrana e și ea o necesitate fiziologică, alături de somn, apă, mersul la baie etc.

Ce-ar fi dacă am merge la toaletă doar seara? De ce să mergem în timpul zilei, nu e rușinos oare?

 De frica unor posibile frustrări în fața altor oameni, nici nu realizăm cum seara recuperăm la masă sau lângă frigider cantități mari de mâncare. Pentru că organismul va lua întotdeauna ceea ce i-a lipsit și, pe de-asupra va face și o rezervă pentru zile similare ”de post” (efectul yo-yo). Nu mai zic nimic despre digestia pe noapte.

 Ziceam că moldovenilor le este rușine să mânânce în public. Ultima oară la Paris am văzut un alt tablou: oamenii mănâncă în public și chiar din caserole cumpărate sau pregătite acasă: lângă Tour Eiffel, în toate faimoasele grădini parisiene, pe băncile de lângă Louvru și în fața Catedralei Notre-Dame de Paris.

M-am simțit foarte bine savurând o pâiniță cu ton delicios pe terasa Galeriei Lafaette. Nu m-a privit nimeni suspect.

 Și ce-ar fi dacă și la noi s-ar respecta acest act firesc? Nu e rușine! E o ”ocupație” fiziologică, necesară și chiar plăcută: hrănirea corpului.