Treptele

Mă încântau de mică. Mi-aduc aminte cum venisem în ospeţie la o colegă de clasă şi le-am văzut prima oară. O casă luminoasă cu trepte din lemn. De cum le-am văzut nu mi-am putut lua ochii de la ele. Erau perfecte.

 Am cerut voie să urc până la mansardă. Erau frumoase, finuţe, lucioase. De jos păreau ispititoare, de sus impunătoare. Nu mai ţin minte de câte ori le-am urcat şi coborât, le-am urcat şi coborât, până am ameţit probabil.

 Mai târziu am înţeles de ce-mi plac treptele. Îmi sunt curiozitatea şi măreţia, greul şi înălţimea, curajul şi victoria.

Uşor ar fi să mergi în dormitorul de lângă bucătărie, altfel e să te ridici dacă e sus, la mansardă.

 Şi tu te-ai întristat că n-ai slăbit. Da, uneori e şi greu. A zis cineva că e uşor? E un proces în care te cunoşti. Crezi că te poţi cunoaşte în câteva săptămâni?

 Ştiu, ştiu că ai dat înapoi cu o treaptă. Eu într-o zi am alunecat pe două. Fără grijă, o luăm uşor în sus: spre măreţie, la înălţime, victorioase.

 Nu-i aşa că e curios să vezi ce e la mansardă?!

Hai, urcă! Sunt cu tine, le cunosc şi pe întuneric.